Să ne inspirăm din folozofia beduinului
Am auzit de mai multe printre prietenii din generația mea comentarii de genul ”Tinerii din ziua de azi nu prea mai vor să se implice în activități obștești pe motiv că ar avea serviciu și copii: dar ce, noi când eram ca ei nu aveam și serviciu și copii? Și totuși, pe lângă toate astea am găsit timp să ne suflecăm mânecile, sâ mai facem o chermeză, o șezătooare, să mai punem un ban, și iată ce mândrețe de biserică a ieșit, de ei pot fi mândri cu ea”.
Înainte de a da cu piatra și a provoca dacă nu un război al generațiilor, măcar o controversă a lor, ar fi mai bine să stăm strâmb și să judecăm drept, să analozăm condițiile de viață de acum 40 de ani și să ....
le comparăm cu cele de acum. Nici acum 40 de ani viața nu era ușoară, nici atunci joburile nu cădeau din cer, iar educația copiilor consuma cam tot atâta timp și energie ca ți acum. Și totuși există o mare deosebire: atunci când am întors spatele unui regim, nu unei țări, știam că drumurile de retur către acea țară erau definitiv închise. Paradoxal, această teribilă retricție ne-a întărit spiritul de solidaritate, ne-a întărit dorința de a construi aici, pe sol străin ceva, o bucățica de spațiu în care să ne simțim ca la noi acasă. Doream să ne agățăm cu toate forțele de acest sol, să ne înfigem rădăcinile cât mai adânc în el, să-l facem să fie al nostru. Iată că a venit decembrie 89, lucrurile s-au schimbat radical, libertatea pe care o visam pentru copiii noștri a fost dobândită și pentru cei de dincolo de Cortina de Fier. Nu putem decât să mulțumi Celui de Sus pentru această revărsare de libertate, chiar dacă ea a modificat întrucâtva mentalitățile. Spre deosebire de noi, care încercam să ne ancorăm cât mai puternic în acest sol care ni se părea un fel de Pământ al Făgăduinței, cei care vin acum se simt mai degrabă în trecre, adică fie un retur în țară unde și-au agonisit de o gospodărie ca lumea, fie se uită după alte oportunități profesionale prin lumea largă. Această nouă situație, coroborată cu mondializarea generalizată și cu precaritatea joburilor a slăbit mult posibilitatea de a duce o viață stabilă, precaritatea este cuvântul cheie care ne guverneazp îin primul rând viașa profesionalâ. Și. O dată cu ea, viața în general. Locul în care au ajuns este privit din ce în ce mai rar ca locul în care se stabilesc, ci mai degrabă un loc de trecere către destinații pe care poate nici măcar nu le bănuiesc acum, sunt într-un fel ca beduinii în deșert care cșlștoresc în permanență de la o oază la alta poposind din când în când pentru aîși potoli foamea și setea. Dar șiți ce mai fac? Afunci când găsesc vreo fântână sau un izvor pe o oază ei nu numai că-și potolesc setea, dar se mai uită și la starea sursei de apă pentru a vedea dacă necesită o reparație, iar dacă este cazul își suflecă mânecile și o fac, chit că ei poate nu vor mai trece nici o dată pe acolo, dar locul să rămână utilizabil pentru următorii drumeți.
Tinere, care treci pe la biserica noastră din Geneva și îți potolești setea sufletească, chiar dacă știi că într-o zi pașii te vor duce spre alte meleaguri, fă totuși o donație acestei biserici, donație ce va servi la întreținerea bisericii pentru a primi pe cei ce vor urma după tine, poate chiar pe copiii tăi, ia în schimb cu tine o amintire din această biserică, amintire ce te va lega de acest sfânt lăcaș! Dumnezeu să te ajute, să te ocrotească și să-ți facă drumul vieții lin și fără peripeții!
